Prof. dr. Margit Serban
Medic Onco-Pediatrie
Spitalul Louis Turcanu
La varsta de 12 ani, am fost diagnosticat cu Purpura trombocitopenica idiopatica, am fost tratat in Baia Mare timp de un an de zile, in care nici un tratament nu a dat rezultate, medicii o avertizau pe mama ca este o posibilitate ca eu sa nu supravietuiesc. Desii in spital parintii mei au cheltuit o groaza de bani, pe medici plus medicamente. Dar fara nici un rezultat bun. Schimbarea a venit in momentul cand am fost transferat la Spitalul de Hematologi Louis Turcanu din Timisoara. În Timişoara am început un alt tratament. Acolo s-au ocupat alţi oameni de mine, însă dintre aceştia se remarcă o persoană simplă, adică doamna Margit Serban (Profesor universitar, Şeful Clinicii Universitare Pediatrie III, Timişoara, Şeful Centrului de Transplant Mădular, Timişoara). Este de apreciat devotamentul ei faţă de pacienţi, interesul faţă de starea lor de sănătate şi felul cum se comportă cu copiii bolnavi şi cu mamele suferinde, care pentru ea înseamnă ,,fiinţe umane’’ şi nu „cazuri”, ca şi pentru alţii. Mama fiind obişnuită din Baia Mare ca să dea de fiecare dată câte o mică „atenţie” medicilor, a vrut să-i dea ceva şi doamnei doctor, însă dânsa s-a simţit ofensată, şi i-a zis mamei: „doamnă lăsaţi banii ca o să aveţi nevoie de ei. Eu ceea ce fac nu fac pentru bani, nici eu nici colegii mei, este menirea mea să ajut oamenii şi asta vreau să fac. Nu ajut oameni pentru bani”. Atunci doamna doctor i-a zis mamei mele că ştie ce însemnă durerea unei mame, ştie ce înseamnă durerea supremă, durerea de a pierde fiinţa cea mai dragă de pe lume. Am văzut pentru prima dată cum un medic a devenit om în faţa altui om; un om ca oricare altul care are sentimente şi suferă ca noi toţi; a fost pentru prima dată când un medic a refuzat bani de la mama. În spital nu era vorba de bani, nu trebuia ca părinţii să dea şpagă oamenilor din spital ca să aibă grijă de tine, ci făceau totul cu cea mai mare atenţie pentru fiecare pacient, fie el sărac sau bogat. Acolo am cunoscut oameni de la care ai ce învăţa; oameni care se luptă în fiecare zi cu moartea, oameni care fac tot posibilul să salveze viaţa unui copil şi să aline durerea unei mame. Acolo vezi suferinţa din spital; vezi tăcerea şi aşteptarea; vezi copii mai mici de un an, adolescenţi care suferă de cancer, hemofilie, tumori; vezi suferinţa în ochii lor, însă încearcă să zâmbească şi să nu arate durerea pentru a nu îngreuna suferinţa părinţilor. Toţi speră într-un miracol, aşteptând ca Dumnezeu să-i vindece prin mâinile doamnei doctor. După doi ani de drumuri lungi, tratamente, în care am învăţat pe patul de spital, cu lecţii predate de către mama, toate au început să revină la normal. Spitalul m-a schimbat foarte mult, pot să zic că m-a maturizat înainte de vreme. În timp ce alţi copii de vârsta mea se jucau cu jucării, sau jucau fotbal, eu, împreună cu ceilalţi copii din spital, ne jucam în fiecare zi cu moartea. Speram că vom fi învingători, ca personajele din basme, unde de fiecare dată binele învinge răul. Însă, din păcate, în viaţa reală nu este aşa. Povestea unor copii se termină prea repede, fără a avea un sfârşit fericit, ci unul tragic, care lasă durere în suflet, mai ales în sufletul părinţilor şi a oamenilor cu care a intrat în contact. Povestea mea a avut un final fericit, însă, din păcate nu toţi prietenii pe care mi i-am făcut în spital au avut parte de aceeaşi soartă, sau noroc dacă putem zice aşa. Din păcate mulţi nu au avut şansa să afle ce înseamnă prima dragoste, primul sărut, sau să ajungă la liceu sau facultate. Mulţi nu au mai simţit adierea vântului, decât zâmbetul soarelui prin geamurile spitalului. Doamna doctor era persoana care venea in fiecare dimineata, la fiecare in parte sa vada cum se simte, iti zambea, dandu-ti sentimentul ca totul o sa fie bine, redandu-ti speranta la viata. Este un om simplu, dar pe cat de simplu atat de complex. M-am intrebat de ce nu sunt toti oamenii la fel ca si ea? Daca ar fi asa lumea ar fi mai buna. Daca intalnesti o persoana, si o saluti salut-o cu un zambet si ziua lui va fi mai buna. Doamna doctor nu se comporta ca alti medici, nu se comporta cu tine de parca ai fi doar un caz, uin caz de medicina, te trata ca pe un om, ca pe o fiinta care are suflet, vise si dorinte. Aveai incredere in ea, si stiai ca o sa fie bine odata si odata. Poate a devenit umana din cauza ca si ea a avut o drama, care ia sfasiat sufletul in mii de bucati. Dar de ce oamenii care sunt buni si au suflet mare trebuie sa sufere? De ce ei? Si altii care fac numai rau stau bine mersi si nu au nici o problema? In spital mi-am facut prieteni, poate prieteni pentru o viata, nu ne-au legat jucariile ci suferinta, greutatile si medicamentele. Doamna doctor m-a vindecat, mi-a redat şansa de a trăi, le-a redat zâmbetul pe buze părinţilor mei, m-a salvat din toate punctele de vedere, după ce alţi medici au renunţat la mine, lăsându-mă fără speranţă de vindecare. Ea a crezut în vindecarea mea şi a reuşit. Pentru acest lucru am să-i mulţumesc toată viaţa. Acum am implinit varsta de 24 de ani, sunt sanatos, ma bucur de viata. Toate acestea din cauza doamnei doctor Margit Serban .
Voturi: 809
Comentarii